În satul tradițional de la începutul secolului XX se practicau numeroase meșteșuguri care satisfăceau diferite nevoi ale comunităților locale, cum este și cazul vărăritului din Baru, județul Hunedoara, unde ”familii întregi lucrau la strânsul și spartul calcarului de pe Măgură și în cuptoare se ardea cu lemn obținându-se un var de foarte bună calitate” (Ioachim Lazăr, Ion-Pilu Tămaș, Monografia comunei Baru Mare, Ed. Emia, Deva, 2003, p. 397). Producerea varului a crescut în satul tradițional pe măsură ce avântul construcțiilor de piatră și cărămidă a luat amploare. Negativul pe sticlă a fost realizat de către Romulus Vuia, în 1913, în zona localității Baru, județul Hunedoara, Țara Hațegului și prezintă un cuptor pentru var (varniță), săpat în pământ (unde se află vatra cuptorului) și înălțat cu piatră. Cuptorul de o formă ovoidală, cu pereții construiți din piatră de râu, are dispuse frontal gura de alimentare cu lemne și gura prin care se scoatea cenușa. Partea din față a cuptorului este clădită din piatră de râu de mărimi diferite (rezistentă la foc), fiind flancată cu umplutură de pământ și pietriș. Pentru ai mări rezistența cuptorului, zidul din piatră este consolidat cu un stâlp rotund din lemn. Cuptorul era folosit pentru arderea pietrei de calcar, din care se obținea piatra de var, iar din combinația cu apa rezulta o pastă care se utiliza la vopsitul caselor, a pomilor, la tencuire, la zidărie. Lângă gura cuptorului, în partea stângă, se află un bărbat îmbrăcat în port popular specific: pălărie cu boruri mari din fetru de culoare neagră; cămașa lungă, din pânză, are mânecile foarte largi ce pornesc din guler și se termină cu pumnași ornamentați cu cusături fine de culoare albă; curea lată din piele, cu cataramă; pieptar desfundat cu nasturi; cioareci simpli din pănură, pe care îi poartă vârâți în cizme.
Clișeul, înregistrat cu titlul ”Cuptor pentru var”, cu nr. de inventar 29, este realizat în tehnica gelatino-bromurii de argint pe suport de sticlă, având dimensiunile de 9 cm x 12 cm.