Cu toate că pescuitul a avut o pondere relativ redusă în economia rurală a celor mai multe zone transilvănene, practicarea acestei ocupații a generat o serie de tehnici interesante și a dus la confecționarea unor unelte deosebit de ingenioase.
Așa sunt de pildă și scâlcezele din imagine, alcătuite fiecare din câte o scândură groasă, cioplită din bardă, având în partea superioară câte un mâner făcut dintr-o nuia îndoită în formă de arc. La mijloc, în partea inferioară, cele trei scâlceze, ținute fiecare de un bărbat, au câte un orificiu unde este atașată talpa - o stinghie de lemn pe care se calcă în timpul pescuitului și din care, în imagine, se vede doar capătul. Aceste instrumente rudimentare se pun de-a curmezișul cursului de apă și sunt purtate spre aval, pentru a speria peștii și a-i face să intre în sacii de pescuit, pe care îi vedem alături, în imagine, ținuți de alți trei bărbați. La acest tip, sacul propriuzis, împletit în ochiuri dese, este susținut de furca sacului de care este atașat cercul – o nuia elastică îndoită în formă de arc, legat la capete cu o sfoară întinsă.
Alături de cei șase pescari fotografiați pe prundișul de pe malul râului se află o femeie cu un copil mic în brațe, îmbrăcată și ea, ca și bărbații, în port de lucru.
Negativul cu numărul de inventar 208, intitulat „Cu scâlceaza după pește”, a fost realizat în 1923, de către Romulus Vuia, în localitatea Livadia de Coastă, comuna Baru, jud. Hunedoara.